Autor: Marius Vacarelu
Problematica imperiilor este una dintre cele mai importante ale geopoliticii, deoarece ele au existat în aproape întreaga istorie articulată a umanităţii, iar mulţi politicieni au visat să creeze unul – ori să îl extindă, de regulă dacă aveau cetăţenia etniei-matrice a unei astfel de construcţii politico-statale. Imperiile pot fi definite ca fiind acele construcţii politice pornite dintr-un stat şi care înglobează prin forţă teritorii aparţinând altor ţări, urmând a fi întărită politico-administrativ prin deplasarea de populaţii şi militari în noile spaţii dobândite.
În cadrul acestei colonizări administrativ-demografice etnia-matrice a statului care a creat imperiul obţine cvasi-totalitatea poziţiilor de conducere în sfera politică, economică, militară şi administrativă, impunându-şi limba la nivelul documentelor din sfera administrativă şi economică. Trebuie remarcat că ideea de imperiu nu aparţine doar sferei politice, ea având conotaţii importante dacă se explică comportamentul anumitor bănci şi/sau companii – dintre care cele din sfera tehnologiei şi social media sunt ultimele care au atras atenţia.
De fapt, imperiul în sfera economică se manifestă sub forma monopolului pe o piaţă naţională sau internaţională, fiind întotdeauna un aspect negativ, ce trebuie combătut cu fermitate, prin folosirea tuturor instrumentelor legale – care pot ajunge până la adoptarea de legi care să desfiinţeze forma juridică de existenţă a acelor companii, după modelul legilor anti-trust adoptate în SUA la începutul secolului XX.
În sfera econonomică există o particularitate, pe care eveniemntele începutului de an 2021 o readuc în amintire: patronii nu au imunitate penală, iar în orice clipă ei pot fi arestaţi de către orice ţară nemulţumită de rolul acestora, dacă respectivii se află pe teritoriul acelei ţări.
Indiferent de consecinţe, un actor privat poate fi strivit de către mecanismele administrative ale unei ţări, dacă voinţa politică este în acest sens. Comparativ cu această situaţie, încercarea de a aresta un preşedinte/rege aflat la vreun eveniment politic sau în vacanţă în altă ţară este echivalent cu un act de război împotriva acelui stat, cu consecinţe politico-juridice diferite, care pot conduce la conflicte militare desschise şi de durată.
În sfera politică însă imperiul joacă un rol mult mai vast şi în acelaşi timp mai atractiv, deoarece imperiile găsesc sprijin şi în afara propriilor graniţe din partea diferitelor persoane – cu sau fără potenţial politic major în ţările lor. Astfel, identificăm o altă trăsătură reală a unui imperiu, anume capacitatea de a găsi sprijin peste propriile frontiere. În momentul în care această atractivitate dispare, imperiul este sortit pieirii, şi sunt numeroase imperiile care s-au prăbuşit rapid, tocmai pentru că nu mai puteau găsi „suporteri” în străinătate.
Ca rezultat, construcţia politică imperială se dezmembrează, iar graniţele anterioare se modifică substanţial, cu costuri majore pentru etnia care a constituit matricea acelei entităţi politice. Literatura de specialitate din ultimele decenii analizează situaţia etniilor-matrice a fostelor imperii inclusiv din perspectiva unor traume psihice care îi afectează în diferite forme pe mulţi dintre cetăţenii acestora.
Practic, se identifică un adevărat sindrom post-imperial, care este sursa multor acţiuni ulterioare de reînviere a vechii construcţii politice, ce se realizează nu o dată cu costuri foarte mari, inutile noii societăţi-stat fost-imperiale. Ar fi mult mai bine ca sumele mari ce se cheltuie pentru reînvierea unor imperii să fie redirecţionate pentru îmbunătăţirea situaţiei socio-economice din statele etniilor-matrice, deoarece restrângerea vechilor construcţii politice reduce perspectivele de dezvoltare a multora dintre cei care se bazau pe existenţa dominaţiei asupra altor naţiuni şi ţări.
Dispariţia unui imperiu mai înseamnă şi că rutele de extracţie de bunuri şi bani din ţările cucerite se blochează, iar elitele politico-economice ale etniei-matrice nu mai beneficiază de fluxurile care fuseseră construite ca urmare a acţiunilor imperiale.
În consecinţă, adaptarea la noile graniţe este dificilă mental şi complicată din perspectiva veniturilor pe care etnia-matrice le dobândeşte de pe teritoriul care îi este cu adevărat al său, iar o redimensionare articulată a fostului imperiu – redus la spaţialitatea sa cât mai aproape de realitatea istorică – poate dura decenii, în raport de capacităţile intelectuale ale guvernelor post-imperiale din statul etniei-nucleu.
Din timp în timp, istoria ne arată că imperiile au jucat un rol fundamental pentru multe milioane de oameni, iar urmele pe care aceste construcţii politice le-au lăsat în urma lor au fost durabile – atât în sens pozitiv, dar mai ales preponderent negative. De regulă, imperiile au lăsat o moştenire negativă atât etniei-matrice, cât mai ales naţiunilor cucerite – chiar dacă muzeele şi palatele din capitala imperială au beneficiat pe scară largă de aceste cuceriri.
Trebuie menţionat că au existat mai multe imperii care au avut pentru o perioadă de timp – precum şi pentru un areal destul de extins – o organizare eficientă, care a adus prosperitatea pentru o sferă mai largă de persoane, iar dintre acestea se remarcă imperiul persan şi cel arab. Totuşi, la scara globală şi atemporală – aspecte cumulative – au existat doar două imperii considerate a fi „civilizaţionale”, care au lăsat în urma lor o dimensiune lingvistică, culturală şi tehnologică atât de puternică, încât nu a putut fi eludată în nici un fel atât de către urmaşi, cât şi de contemporanii zilelor noastre. Cele două imperii sunt cel al Romei, precum şi cel britanic.
Orice analiză articulată a statelor lumii de azi va identifica moştenirea romană în conceptele juridice şi politice, în artă şi tehnologia construcţiilor civile, în ligvistică şi alfabete, iar pe aceea britanică în aceleaşi sfere: aşa cum sute de ani limba latină a fost limba universală a diplomaţiei şi culturii, aşa este astăzi limba engleză în ştiinţă, diplomaţie, economie, tehnică – aspect avut în vedere inclusiv de către Comisia Europeană. Din acest motiv, întrebarea prezentului text: „ce fel de imperii ne dorim în secolul XXI?” nu poate ocoli acest aspect civilizaţional-lingvistic.
Aceasta, pentru că rezistenţa celor învinşi la un moment-dat de către un imperiu se va obiectiva în primul rând prin apărarea propriei limbi, în acest fel respingându-se instinctiv contactele prea frecvente şi prea amicale cu reprezentanţii administraţiei imperiale. În secolul internetului problematica rezistenţei lingvistice are conotaţii extraordinare, inclusiv prin prisma faptului că accesarea site-urilor care sunt scrise într-o altă limbă decât cea oficială a imperiului se poate face mult mai uşor decât le-a fost în secolele XVIII – XX celor care au luptat contra asupririi să îşi răspândească în format tipărit ideile şi proiectele de eliberare naţională.
Faptul că astăzi anumite browsere traduc majoritatea limbilor vorbit de cel puţin 5 milioane de persoane în limba engleză aduce o nuanţă în plus întrebării prezentului text. Începutul secolului XXI a adus cu sine o premieră: după 25 de secole, pe planetă nu mai existau imperii. Dacă la începutul secolului trecut mai existau imperii – care au fost capabile să pornească două războaie mondiale – cumpăna veacului XXI a fost marcată de această unică situaţie istorică.
Practic, acest secol a debutat doar prin perspectiva marilor puteri şi a alianţelor acestora, ceea ce a permis pentru prima dată naţiunilor să aibă o minimă siguranţă civilizaţională. Această securitizare civilizaţională nu este însă augmentată şi de siguranţa regimurilor politice, deoarece regimuri dictatoriale sau autoritare există încă în proporţie masivă – iar în fiecare din ultimii 14 ani nivelul democraţiei a regresat la scară globală – numărul statelor deloc libere sau doar parţial libere depăşindu-l pe cel al ţărilor libere, existând un raport de 112 la 83. Nu aducem pe larg în discuţie dimensiunea demografică a celor statelor cu libertate restrânsă, care este în anumite cazuri impresionantă, dar o menţionăm, pentru că are importanţa sa în calculele geopolitice ale acestui secol.
Marile imperii coloniale au dispărut aproape complet în anul 1960 – deşi au mai fost câteva state care au dobândit independenţa în anii 1970. Harta lumii a fost fixată în cea mai mare parte în anii 1960, desăvârşindu-se aproape complet în anii 1990. Din anii 1960 putem fixa momentul de început al luptei statelor pentru maximizarea propriilor poziţii pe plan regional, continental sau internaţional, folosindu-se în acest scop preponderent instrumentele economiei şi propagandei media.
Pentru a înţelege mai bine contextul acelor ani, să menţionăm că populaţia planetei era în anul 1960 de 3,034 miliarde locuitori, iar în anul 2020 erau înregistraţi 7,794 miliarde persoane; între aceştia 1,43 miliarde au astăzi între 18 şi 35 de ani, din care tineri bărbaţi sunt cel puţin 45% – iar avorturile selective din ultimii ani au făcut ca în unele ţări proporţia fetelor născute să fie mai mică decât aceea a băieţilor. Acest aspect demografic sugerează nu doar tinereţea majorităţii locuitorilor Terrei, cât mai ales forma fizică bună pe care o au, prin prisma vârstei, şi care poate conta foarte mult atât în cazul protestelor politice interne, dar şi ca potenţial de recrutare în cazul unor confruntări armate.
Datele cu caracter economic sunt la fel de interesante: în anul 1960 PIB-ul nominal al plantei era de 1,370 trilioane dolari, dintre care SUA producea aproape 40%; având un PIB/nominal per capita al Terrei de 452 de dolari. În anul 2019 cele trei niveluri erau: 87,751 trilioane dolari la scară globală, SUA producea aproape 25% din această sumă, iar PIB/nominal planetar per capita era de 11,436 dolari. Împărţind valorile respective, vom nota că PIB-ul global a crescut de peste 64 de ori, iar cel per capita de peste 24 de ori, în raport de o sporire a populaţiei de 2,57 de ori – astfel, regăsim astăzi aproximativ 5 miliarde de persoane sub 62 de ani, considerate în sfera muncii drept persoane active sau potenţial active.
Pentru anul 2020 nivelul PIB/global per capita a scăzut la 10.914 dolari, atins doar de 65 de state.
În raport de aceste cifre reapare întrebarea textului: ar mai putea fi posibil un imperiu – sau mai multe – în secolul XXI? Dacă răspunsul este afirmativ, este necesar să identificăm care ar fi cauzele reapariţiei acestui tip de construcţie politică. Este evident că un răspuns afirmativ ar obliga la o minimă descriere a caracteristicilor imperiului în secolul XXI.
Cel mai probabil răspunsul este afirmativ, însă o integralitate a certitudinii nu ne este posibilă, oricâte cursuri de numerologie sau divinaţie am urma în şcoli sau universităţi. Împotriva acestei afirmaţii ar sta câteva consideraţii, legate în principal de profesionalizarea armatelor în acest secol, care ar face aproape imposibile confruntările de masă.
Acceptând acest argument, ne gândim totuşi că ne aflăm în momentul în care economiile tuturor ţărilor sunt afectate de o combinaţie complexă de factori economici şi medicali, iar aproape jumătate din cele 1,45 miliarde de tineri – ameninţaţi şi ei de şomaj în aceşti ani – sunt bărbaţi cu vârsta standard de recrutare, adică peste 700 milioane de persoane la nivel global.
De asemenea, mai există două motive pentru care aceste construcţii politice ar putea să reapară în acest secol. Primul este legat de faptul că numărul statelor cu restrîngeri importante ale libertăţii este mai mare decât al ţărilor cu adevărat libere. Mai mult, printre aceste state care restrâng libertăţile întâlnim ţări care au populaţii de peste 30 de milioane de locuitori, fiind astfel capabile să influenţeze în diferite forme soarta vecinilor proprii – iar în cazul ţărilor care au peste 50 de milioane de persoane în interiorul propriilor graniţe posibilităţile de acţiune pe plan extern sunt chiar mai largi.
Evident, voinţa politică a ţărilor mai puţin libere nu depinde de cetăţeanul obişnuit, care de regulă are în acest tip de ţări o redusă putere de influenţare a deciziilor în stat.
Din acest motiv, este necesar a observa ca voinţa liderilor politici este supra-ordinară standardelor normale, iar deciziile prin care vrerea conducătorilor se obiectivează trebuie să îndeplinească întotdeauna şi un scop subînţeles, anume menţinerea/conservarea puterii în interiorul ţării.
În această paradigmă, orice criză majoră care afectează pe scară largă populaţia va fi văzută de către liderii politici ca o ameninţare la adresa puterii lor în interiorul statului, iar în raport de natura crizei, apar două posibile perspective pentru decidenţi.
Prima este aceea în care mecanismele administrative şi economice ale statului şi puterii fac faţă acelei crize, indiferent cât de mari sunt costurile de suportat pe termen scurt. În această situaţia, liderii politici vor acţiona în forţă, şi nu o dată prin această conduită izbutesc să diminueze o bună parte a problemelor.
Există însă şi a doua variantă, anume aceea a forţei extraordinare a crizei, care nu poate fi învinsă de către statul în care libertatea nu este la parametrii normali. În această situaţie, oricâte resurse ar fi puse la dispoziţia mecanismelor administrative statale, nu se poate soluţiona rapid criza, ceea ce înseamnă că nemulţumirea populaţiei nu va scădea, ci se va accentua. În acel moment liderii politici sunt puşi în faţa unei întrebări majore: cât sunt dispuşi să cheltuie pentru a-şi conserva puterea în stat? În funcţie de acest răspuns, se pot regăsi fie atitudini umane, fie atitudini tranşante – acestea din urmă subliniind importanţa fundamentală a conservării puterii în stat.
În această a doua variantă, resursele administrative vor fi cheltuite mai puţin pentru soluţionarea crizei, şi mai mult pentru plata celor care pot ajuta la menţinerea în funcţiile de conducere a liderilor momentului: poliţişti, jandarmi, structuri speciale, lideri ai partidelor de opoziţie – pentru a slăbi alternativele politice interne etc. Totul va fi făcut pentru a preîntâmpina pierderea puterii în stat, iar în această situaţie trebuie supravegheate două direcţii: cetăţenii propriei ţări, pe de o parte – iar pe de altă parte posibilele intervenţii externe, deoarece dictonul latin homo homini lupus se aplică şi între state.
În situaţia în care intervenţiile altor state se dovedesc principala ameninţare, este destul de simplu de a se obţine coeziunea naţională, dacă se speculează cu inteligenţă ideea de unitate în faţa pericolului extern.
Mult mai problematică este situaţia în care liderii politici ai statelor cu libertate restrânsă sunt confruntaţi cu nemulţumirea propriului popor, deoarece libertatea este întotdeauna dorită de fiinţele vii, iar momentele de criză relevă foarte repede carenţele construcţiei politice, administrative şi economice dintr-un stat.
În această situaţie, unii lideri se pot gândi că ar fi totuşi mai util să preîntâmpine destul de posibilele proteste de pe străzile marilor oraşe cu crearea unui inamic extern, în vederea creării unui grad de coeziune naţionale care să absoarbă o parte a tensiunii.
În acel moment, Rubiconul apare în faţa liderilor politici din acele state cu libertate restrânsă, iar unii dintre ei îl pot trece fie în direcţia unei confruntări mai aspre cu proprii cetăţeni – dar fără a aduce în discuţie prea mult un inamic extern. Totuşi, în raport de forţa politică, economică şi militară proprie, se poate regăsi şi a doua direcţie de trecere a rîului, anume chiar angajarea sau crearea unei confruntări cu un inamic extern, deoarece există mult mai multe posibilităţi de acţiune, iar o parte din societate va crede unele dintre justificările folosite de liderii momentului pentru o acţiune externă.
Astfel, o ciocnire de frontieră poate fi foarte folositoare unui lider autoritar, iar dacă ea afectează un teritoriu mai extins poate însemna un avantaj şi mai mare, deoarece calmarea situaţiei poate lua săptămâni sau luni, foarte utile în deturnarea atenţiei unei părţi a populaţiei de la nemulţumirea generală. Or, în raport de această posibilă variantă, raptul teritorial poate fi şi mai util unui lider dintr-un stat autoritar, confruntat cu o criză pe care nu poate învinge pe plan intern cu mijloacele economice şi administrative disponibile. Iar raptul teritorial este primul pas al creării unui imperiu ...
Având în vedere că nu există nici un organism global funcţional care să pedepsească încălcările dreptului internaţional public, lipsind de asemeni şi un „poliţist global” – care să poate interveni oriunde şi la timp – posibilitatea ca diferiţii lideri autoritari să se comporte şi în acest sens nu este infimă.
De fapt, odată ce aceşti lideri depăşesc limitele înaltelor principii morale ale umanităţii în vederea acaparării puterii pe plan intern, le este aproape imposibil să se întoarcă pe linia corectă, deoarece acest gest anti-moral este făcut întotdeauna alături de un grup de susţinători, care nu va dori să piardă avantajele dobândite în baza actului nelegal săvârşit mai demult.
Al doilea argument este cel legat de tehnologiile prezentului secol, care se pot dovedi foarte folositoare în cazul îndeplinirii dorinţelor imperiale.
Democraţiile nu creează imperii, deoarece controlul cetăţenesc împiedică ambiţiile extra-teritoriale, însă dictaturile au înfiinţat nu o dată astfel de construcţii politice agresive.
Înainte de a crea un imperiu, liderul care declanşează această acţiune trebuie să aibă în vedere câteva lucruri. Mai întâi, un imperiu nu se poate crea sau menţine dacă propria populaţie este în stare de revoltă sau are nemulţumiri substanţiale. De aceea, este necesară supravegherea lui permanentă şi retezarea rapidă a oricăror forme de protest. În acest sens se folosesc poliţişti şi jandarmi, precum şi diferite metode tehnice de creare a unor avantaje asupra omului obişnuit – arme de diferite tipuri, câini, cai, iar de peste un secol se poartă cu succes şi supravegherea comunicaţiilor efectuate prin fir şi aer.
Pe lângă acestea, apariţia camerelor de supraveghere în localităţi a dat un atu în plus oricărei grupări politice care doreşte să îşi impune la voinţa asupra întregului stat. Topul ţărilor care au cele mai multe camere de supraveghere este acesta: SUA are 15.28 CCTV camere la 100 de locuitori, urmată de China – 14.36, iar apoi apare Marea Britanie cu 7.5. Clasamentul este completat de Germania – 6.27 camere; Olanda – 5.8, Australia – 4, Japonia – 2.72, Franţa – 2.46 şi Coreea de Sud – 1.99.
Aceste date trebuie coroborate atât cu gradul de libertate al cetăţeanului mediu, cât şi cu costurile necesare susţinerii acestor sisteme, deoarece o ţară cu PIB/capita de peste 30.000 dolari le suportă mai uşor decât o ţară în care această valoare este de 15.000 dolari sau mai puţin.
De asemenea, el trebuie coroborat şi cu numărul de camere de supraveghere din capitalele ţărilor, pentru că acolo este presiunea politică cea mai mare pe care un lider autoritar sau dictatorial o poate întâmpina. Trebuie menţionat că la nivel global din cele mai supravegheate 15 oraşe, 14 sunt din China.
Secolul XXI a adus cu sine nu doar posibilitatea oamenilor fără pretenţii la funcţiile de conducere de a se agrega contra liderilor politici şi economici interni – a se vedea cazul GameStop – ci şi capacitatea guvernelor de a supraveghea mai strâns propriile popoare. În acest al doilea scop, apariţia Inteligenţei Artificiale este un atu major pentru orice guvern dintr-o ţară condusă autoritar, pentru că această nouă tehnologie este foarte puternică şi acţionează non-stop, potrivit scopurilor pentru care este folosită.
Să credem că un guvern autoritar nu va folosi această tehnologie nouă relativ la propriul popor? Iar în raport de aceste noi dezvoltări tehnologice, de ce să nu credem că ele nu ar putea fi folosite împotriva unor populaţii aduse prin rapt teritorial în alte graniţe? În fond, a doua mare problemă a unui imperiu este aceea a supravegherii teritoriilor şi populaţiilor cucerite, iar în acest sens istoria este plină de exemple care au relevat duritatea confruntării dintre cei care au luptat pentru propria libertate naţională şi agenţii imperiali care au căutat mereu să o strivească.
Noile tehnologii electronice inteligente permit unui potenţial imperiu o activitate mult mai bună în ceea ce priveşte politicile de supraveghere, propagandă şi deznaţionalizare. Chiar dacă spaţiul internetului este preponderent liber, sunt ţări care încearcă să îl controleze în mod strict. În această perspectivă, acţiunile de propagandă vor avea ca scop eliminarea accesului la produse informatice din alte limbi, instalându-se şi diferite aplicaţii utile guvernelor în telefoanele mobile şi computere.
De aici şi pînă la crearea de lagăre cu persoane nemulţumite – formate din persoane încarcerate care aparţin preponderent etniilor din teritoriile cucerite – nu mai este decât un pas, iar de regulă dictaturile îl fac destul de rapid.
De aceea, combinaţia dintre tehnologiile acestui secol, situaţia demografică complexă, crizele economice şi alimentare în care ne aflăm, precum şi reducerea numărului de ţări libere pot crea premisele reapariţiei construcţiei politice imperiale.
Evident, mai există şi alţi factori care pot anunţa mai devreme că există tendinţe imperiale în diferite capitale, cum ar fi o mărire substanţială a remuneraţiilor soldaţilor, chemaţi în baza beneficiilor oferite să joace un rol pe plan extern mult mai riscant – iar în acest sens anunţul Beijingului că în acest an toţi militarii APE vor beneficia de o creştere a soldelor cu 40% a produs îngrijorare în mai multe ţări. Este la fel de adevărat şi faptul că într-o ţară cu restrângeri importante ale libertăţii creşterea cuantumului soldelor militarilor din diferitele categorii de arme poate însemna şi securizarea poziţiei grupării conducătoare, deoarece aşa se creează rivalităţi în interiorul structurilor de forţă, limitând posibilităţile de constituire a unei alianţe conjuncturale a generalilor contra puterii politice.
Construcţiile imperiale nu se confundă cu „politica de mare putere” pe care unele state o exercită în diferite spaţii. Diferenţa este de ordin calitativ, deoarece o mare putere poate fi consistentă prin rezultatele sale din sfera economiei, ştiinţei, educaţiei, tehnicii etc., fără a fi interesată de schimbarea graniţele ţărilor în care îţi exercită influenţa. Imperiile acţionează direct pentru modificarea frontierelor altor state, accentuând disproporţia forţei militare, în dauna oricăror altor factori; istoria ne învaţă însă că pe termen lung acei factori declasaţi de către paradigma imperială ajung să o macine şi să îi readucă graniţele la dimensiunea reală a etniei-matrice.
Decizia de a se crea un imperiu este una dificilă, pentru că ea presupune costuri mult superioare celor necesare atingerii nivelului de putere regională. Aceasta, pentru că un imperiu în formare va întâmpina nu doar rezistenţa înverşunată a celor care îşi apără teritoriul – aceasta putând produce efecte chiar şi la mai mulţi ani după realizarea rapturilor teritoriale – dar şi acţiunile altor state care nu îşi doresc să aibă în apropiere astfel de state agresive.
De fapt, dorinţa de a crea un imperiu poate conduce la crearea de coaliţii care pot produce rezultate foarte diferite de estimările realizate la un moment-dat de liderul care dă comanda de atac soldaţilor. În istorie sunt destule exemplele în care crearea unui imperiu a fost finalizată de ocuparea capitalei statului-matrice de către soldaţii coaliţiilor care s-au opus împăraţilor respectivi. În contextul tehnologic şi de politică internaţională de astăzi am putea spune că este foarte posibil ca imperii să nu mai existe, iar statele să se rezume doar la politici de tipul marilor puteri regionale/continentale/globale.
Cu toate acestea, faptul că există un număr atât de mare de ţări în care libertatea cunoaşte restângeri substanţiale produce îngrijorare, deoarece istoria ne-a învăţat că nu toţi liderii autoritari sau dictatoriali îşi pot elimina vulnerabilităţile doar prin măsuri adoptate pe plan intern.
Ne-am dori ca etica, morala, legalitatea, educaţia, arta elegantă şi sportul să îşi creeze instantaneu imperii globale, dar se pare că aceiaşi lideri ai statelor cu libertate restrânsă ar sta în calea acestor mari valori ale umanităţii.
Opoziţia lor se pare că este suficient de puternică pentru a produce mai ales sărăcia propriilor ţări – pentru că din cele aproximativ 200 de state ale lumii, doar 65 ating acel prag al PIB/capita global de 10.954 dolari, iar majoritatea celor entităţilor politice care au depăşit acest prag sunt ţări în care libertatea are o existenţă reală, articulată. Or, sărăcia creează frustări şi probleme interne de lungă durată, care pot fi uneori deturnate prin atragerea atenţiei asupra unui inamic extern.
Tocmai din aceste motive suntem obligaţi să căutăm răspunsul la întrebarea: dacă pot exista imperii ale marilor valori ale umanităţii, ar mai putea exista imperii politico-teritoriale în secolul XXI?
